Când închizi laptopul după un curs online, ai senzația că tocmai ai trecut printr-o mică revoluție personală. Dacă ai accesat un curs de calitate, ajungi să îți schimbi obiceiurile, îți completezi vocabularul, poate chiar îți recalibrezi traseul profesional. Însă, la scară mai mare, platformele de cursuri online sunt și o piesă în puzzle-ul geocultural și social: de la cine produce cunoaștere și cine o consumă, până la cine stabilește standardele pentru „ce înseamnă să fii educat” în 2025.
Nu e un secret că marile platforme globale – Coursera, Udemy, edX – domină piața și creează un soi de „curriculum global” în care accentul cade pe tehnologii emergente, gândire antreprenorială și soft skills cu iz american. Europa încearcă să răspundă prin inițiative proprii (de la platforma EU Academy până la diverse proiecte universitare), dar vocea locală e adesea mai timidă. România intră și ea în acest joc, de obicei ca public consumator, mai rar ca producător de conținut.
Alternativa locală
Și totuși, există încercări interesante de a schimba raportul de forțe. Platforme românești care fac cursuri cu experți români și le împachetează într-un format familiar utilizatorului obișnuit deja cu oferta globală. Diferența? Exemplele, poveștile și soluțiile nu vin din manualul unui MBA de la Stanford, ci din antreprenoriatul, comunicarea sau educația financiară trăite aici, la noi. eduKiwi este una dintre ele.
eduKiwi nu se limitează la cursuri de nișă — oferă zeci de programe în domenii precum business, marketing sau dezvoltare personală.
În acest sens, antreprenori ca Doru Pelivan – cu experiență în marketing digital și o abordare extrem de practică – devin puncte de referință într-un ecosistem educațional local. La fel și alți practicieni din business, IT sau dezvoltare personală. Nu e vorba că ar trebui să reinventăm roata, ci să o adaptăm drumurilor noastre.
„Sunt singurul antreprenor și autor român care a dezvoltat un proiect educațional de 8 cifre € / an (+11 M euro).”
Experiența lui sporește credibilitatea proiectului — dar nu garantează automat acuratețe sau relevanță pentru fiecare cursant. Cursurile sunt avantaj, nu certitudine. Te învață, nu muncesc în locul tău.
Europa, România și piața cursurilor digitale
Uniunea Europeană investește constant în programe de „upskilling” și „reskilling”, convinsă că viitorul competitiv al continentului depinde de cât de repede învață cetățenii să schimbe meserii, să se adapteze la digitalizare și să-și upgradeze competențele. România, cu un sistem educațional clasic încă destul de rigid, are nevoie de astfel de inițiative private ca să umple golurile.
Nu e doar economie aici, ci și geopolitică: dacă majoritatea competențelor digitale și de afaceri vin ambalate în concepte și limbaje importate, spațiul cultural local devine dependent de repere externe. Platformele locale, chiar dacă mici, contribuie la o minimă suveranitate educațională.
Umorul amar al situației
Sigur, e ușor să ridici din sprânceană: „Românii învață de la români? Cine garantează calitatea?” E o întrebare validă și o provocare reală pentru orice inițiativă locală. Dar e și un paradox savuros: suntem convinși că un curs despre productivitate are mai multă greutate dacă vine cu subtitrare în engleză, deși poate spune fix același lucru ca expertul de lângă noi.
Obstacole reciproce: calitatea și percepția
Întrebarea nu e doar de marketing. Contează dacă înveți business de la cineva care a traversat realitățile fiscale și birocratice din România sau de la un profesor american care explică cum să îți faci exitul pe Nasdaq. Ambele perspective sunt utile, dar prima îți oferă repere directe pentru mediul tău, cealaltă te inspiră global. Idealul e o combinație.
Pe de o parte, „Românii învață de la români?” rămâne o întrebare ridicată pe sprânceană — cine garantează că nu e un produs de marketing? Pe de altă parte, paradoxul: un curs identic, livrat de un expert local în limba română, pare mai puțin valoros decât un curs subtitrat în engleză.
Aici trebuie să intre criterii obiective: structura, feedback, cazuri, sustenabilitate, reputație.
Educația ca export cultural
Dincolo de utilitatea imediată, aceste platforme locale pot deveni și un export cultural. La fel cum muzica, filmul sau literatura românească au câștigat vizibilitate internațională, de ce nu ar putea și cunoașterea practică? Dacă diaspora românească este un public țintă firesc, pasul următor ar putea fi accesul la o audiență europeană mai largă.
România, între „click aici pentru a învăța totul” și realitatea de pe teren
Pltformele precum eduKiwi sunt un semn că România încearcă să-și croiască un spațiu în marea piață globală a cunoașterii. Un pas mic, dar relevant, într-o conversație mai mare despre cine produce educație, cui servește și cât de mult vrem să fim spectatori sau autori în propria poveste de învățare.
Educația ca instrument de soft power
O platformă locală care crește devine un export cultural — nu doar pentru diaspora, ci pentru oricine caută un conținut cu perspectivă est-europeană. Educația aplicată, contextualizată, e o formă de discurs cultural.
România: între audiență și autorat
Într-o piață globală a educației estimată la sute de miliarde de euro, România are de ales: să rămână un spectator sau să devină un actor activ. Asta înseamnă să ofere conținut bine construit, adaptat la realitățile locale, dar suficient de solid pentru a putea fi și exportat.
Platforme precum eduKiwi arată că direcția este posibilă: de la simple substituturi ale ofertei globale la o infrastructură educațională cu identitate locală. Dacă sunt sprijinite de politici publice coerente și de o cultură a calității, aceste inițiative pot contribui nu doar la economie, ci și la felul în care România se poziționează cultural. Pentru că, în final, nu vorbim doar despre cursuri online, ci despre locul nostru într-un ecosistem global unde educația a devenit și resursă economică, și instrument de soft power.
Articol susținut de eduKiwi