Marius Ghenea (57 de ani) are o experiență de 3 decenii în antreprenoriatul românesc, iar acum investește în startup-uri de tehnologie din România și din țările vecine, ca partener în cadrul Catalyst, un fond de investiții de 50 de milioane EUR. El a condus și firme românești care s-au remarcat în capitalismul nostru, greu pornit după 1989, ca Flamingo Computers sau Flanco. Acum, la moartea lui Ion Iliescu, Marius Ghenea oferă comunității antreprenoriale StartupCafe, mărturia și analiza sa asupra perioadei în care România a fost condusă de primul președinte pe care și l-au ales românii după Revoluția din 1989.
Redăm integral comentariul lui Marius Ghenea, pentru StartupCafe.ro (titlul, intertitlul și sublinierile au fost adăugate de redacție):
„Am început ca antreprenor în anii ’90, respectiv în primul mandat prezidențial al lui Ion Iliescu, când România arăta cu totul diferit față de cum arată acum, din multe puncte de vedere. Cred că este important să ne putem întoarce în timp cu mintea și cu inima și să vedem cât de mult s-a dezvoltat țara, din toate punctele de vedere.
În mod clar, am avut un start ratat după 1989 și, din păcate, acest start ratat, atât din punct de vedere economic, cât și politic și social, a fost într-o măsură semnificativă din cauza lui Ion Iliescu și a convingerilor sale greșite, rămase încremenite în perioada comunistă și sovietică, chiar dacă el reprezenta mai curând facțiunea reformistă, perestroikistă a comuniștilor est-europeni, și nu pe cea fundamentalistă, ceaușistă, care dusese țara în groapa cea mai adâncă în anii ‘80.
Rezultatul a fost o stagnare în perioada 1990–1995, urmată de o cădere abruptă pe toboganul economic în perioada 1996–2000. Statistic vorbind, perioada cea mai proastă din punct de vedere economic pentru România a fost guvernarea CDR (Convenția Democrată, din mandatul lui Emil Constantinescu n.r.), care a venit la putere pe un vot negativ (așa cum noi, românii, aveam să dăm votul chiar și zeci de ani mai târziu), dar fără un plan, fără o strategie, fără oameni competenți.
Dar această cădere a României a fost, din păcate, atent pregătită în perioada primului mandat al lui Ion Iliescu (inclusiv primii doi ani pe care i-a luat ca „bonus” între 1990–1992). A fost perioada cu privatizări dubioase (care au continuat), cu cuponiada în întreprinderile de stat (care mai curând a sărăcit românii, decât i-a ajutat să prospere), cu o tranziție ezitantă către economia de piață, cu un leu slab și prost susținut de Banca Națională, cu o ploconire a noastră în fața a tot ce era străin, cum au fost investitorii de strânsură și veniți aici pentru a face averi peste noapte, prin influență politică, perioada cu Caritas și alte scheme piramidale care au sărăcit și mai mult populația și au îmbogățit câțiva oameni care aveau în general legături strânse cu fosta Securitate. O Românie care e bine că a dispărut aproape complet și a fost înlocuită de o țară mult mai europeană, mai democratică și mai bine guvernată (deși mai este încă mult de făcut pentru a ajunge acolo). O Românie în care amintirea mineriadei din iunie 1990 - când eram încă student, deci o țintă acceptabilă a furiei minerilor - este acum doar o poveste îndepărtată, pe care cei mai tineri nici nu au trăit-o și nu cred că ar putea-o înțelege…
Mandatul 2000-2004 „a fost probabil cea mai bună perioadă” a României, din perspectiva geopolitică. „Nu am dat șpagă”
Desigur, dacă vorbim despre mandatul prezidențial 2000–2004 al lui Ion Iliescu, în mod paradoxal a fost probabil cea mai bună perioadă din întreaga istorie milenară a României, din perspectiva geopolitică, deoarece a însemnat intrarea României în NATO și bifarea tuturor capitolelor pentru intrarea țării noastre în Uniunea Europeană, cele două obiective de politică externă și strategie de țară care au schimbat complet traiectoria acestei țări, în sfârșit în direcția bună!
E suficient să ne uităm în jurul nostru la țări ca Serbia, Ucraina sau alte țări din regiune care nu au reușit să intre în aceste cluburi geopolitice selecte și putem vedea foarte ușor cât de bine a evoluat România față de astfel de țări, în ultimele decenii.
Aceasta a fost perioada în care am demarat, ca tânăr antreprenor, primul meu startup, împreună cu doi foști colegi de facultate, la mijlocul anilor ’90, într-un context economic, politic și social plin de provocări: îmi amintesc de inflația și devalorizarea galopante de la începutul anului 1997, când dolarul a crescut față de leu de trei ori într-o lună, în ianuarie, situație în care, dacă ne-am raporta la norma de business a zilelor noastre, 90% dintre afaceri ar intra în faliment, în timp ce în acei ani, 90% dintre afaceri au rezistat, au demonstrat acel tip de reziliență care stă la baza activităților antreprenoriale de succes.
Am navigat atunci printr-un hățiș legislativ cu schimbări sau reinterpretări ale legii mult mai frecvente decât acum, chiar dacă și azi, mediul legislativ și fiscal din România par încă impredictibile… și nu, nu am dat șpagă, nici de supraviețuire și nici de îmbogățire, deși, din păcate, în aceste săptămâni, este din ce în ce mai greu pentru publicul larg să creadă în antreprenori cinstiți, etici, integri, deși ei există și sunt baza economiei românești! I-am cunoscut de-a lungul timpului, având contacte și colaborări cu mii de antreprenori din întreaga țară și pot afirma, cu mâna pe inimă, că majoritatea lor este mult mai corectă decât, poate, antreprenori de succes din vestul Europei.
Într-adevăr, multe dintre aceste probleme și provocări, dacă nu toate, au avut de-a face cu strategia greșită, cu direcția greșită imprimată României imediat după Revoluția din 1989 de Frontul Salvării Naționale și de cel mai important exponent al său, Ion Iliescu. E suficient, pentru comparație, să ne uităm la Polonia, care a urmat o cale mult mai dreaptă, mai eficientă și mai rapidă către o economie de piață și către o democrație funcțională. Sigur că nu putem să spunem simplu mutatis mutandis, pentru că în realitate, fiecare țară din fostul lagăr comunist a avut propriile provocări și propriile atuuri, pe care le-a folosit mai bine sau mai rău…
Însă, cu toate greșelile pe care i le putem imputa, ca cetățeni, trebuie totuși, în opinia mea, să nu uităm că Ion Iliescu a fost primul Președinte al României democratice de după Revoluție, un Președinte care a fost votat, în mai multe mandate, de o mare majoritate a populației, un Președinte pe care, recunosc, l-am votat și eu, ce e drept o singură dată, în acel celebru tur al doilea al alegerilor din anul 2000, când alternativa prezidențială ar fi fost Vadim Tudor.
Și da, faptul că o mare parte a populației s-a mobilizat atunci să voteze împotriva unui proto-suveranist, xenofob, ultra-naționalist și extremist care ar fi dus foarte probabil țara într-o direcție fără speranță (de fapt, chiar cu câteva luni în urmă, am trecut printr-o situație similară, când alternativa ar fi fost tot una extremistă, inacceptabilă pentru România), a avut ca rezultat o Românie condusă încă 4 ani de Ion Iliescu, perioadă în care, cu toată corupția instituționalizată de PSD-ul de atunci, țara noastră a făcut pașii necesari pentru intrarea inițială în comunitatea euro-atlantică în NATO în 2004 și apoi în UE în 2007!
La final, așa cum spunea un cunoscut jurnalist zilele acestea, dacă românii nu au reușit să îl judece pe Ion Iliescu, rămâne să îl judece acum bunul Dumnezeu. Odihnească-se în pace!”