În „fereastra” care se formează de la intrarea în vigoare a Legii 177/2026, privind amnistia fiscală acordată firmelor cărora ANAF le-a cerut retroactiv TVA pe ultimii 5 ani în condițiile în care aveau codul de TVA anulat, și până la emiterea procedurii de aplicare a legii de către președintele Fiscului, patronii afectați care primesc un act de executare au la dispoziție căi de atac, arată, într-o analiză transmisă comunității antreprenoriale StartupCafe, avocata bucureșteană care a inițiat demersurile care au dus la adoptarea legii.
„Până la apariția normelor, sarcina nu este a contribuabilului să demonstreze că are dreptate, ci a ANAF să nu execute ceea ce legea a anulat deja. Lipsa procedurii nu este o pauză în care vechile creanțe pot fi încă stoarse, ci un simplu interval administrativ care nu poate întârzia efectele unei legi în vigoare. Prin urmare, cine primește un act de executare în această fereastră nu trebuie să îl accepte, ci să îl conteste, să ceară suspendarea și să rețină că fiecare astfel de act adâncește răspunderea statului”, spune Alina Nica, fondatoarea casei de avocatură Lawyeresse.
Redăm integral analiza realizată de avocata Alina Nica pentru antreprenorii din comunitatea StartupCafe:
Executări silite după intrarea în vigoare a legii, dar înainte de norme: ce faci și de ce nu este legal
„Legea 177/2026 este în vigoare din 27 august, dar ordinul ANAF cu procedura de aplicare vine abia spre finalul lui septembrie. În această fereastră, unii contribuabili se pot confrunta cu executări noi. Iată de ce lipsa normelor nu suspendă legea și ce remedii există.
Este scenariul care îngrijorează cel mai mult chiar acum. Legea produce efecte din 27 august, dar procedura de aplicare, pe care președintele ANAF o aprobă prin ordin, poate apărea abia spre sfârșitul lunii septembrie.
Astfel apare întrebarea: în acest interval, ar putea contribuabilii primi acte noi de executare silită? Nu, și iată de ce.
Lipsa normelor de aplicare nu suspendă legea
Punctul de plecare în discuție este simplu - o lege intră în vigoare și produce efecte de la data prevăzută, potrivit art. 78 din Constituție, iar respectarea ei este obligatorie, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituție. Din 27 august 2026, Legea nr. 177/2026 este drept pozitiv, astfel că nu poate fi privită doar ca o promisiune condiționată de un ordin.
Trebuie înțeles corect ce este, de fapt, legislația secundară. Normele metodologice și ordinele de aplicare sunt acte de rang inferior legii, iar rolul lor, așa cum îl definesc normele de tehnică legislativă din Legea nr. 24/2000, este să organizeze punerea în executare a legii, în limitele și potrivit ei. Ele detaliază mecanica, însă nu acestea sunt cele care creează substanța.
Așadar, un act de aplicare nu poate adăuga la lege, nu poate restrânge sau extinde sfera ei și, cu atât mai puțin, nu îi poate amâna efectele. Dacă ar putea, ierarhia s-ar inversa, iar un ordin ar ajunge să decidă când și dacă se aplică o lege a Parlamentului.
De aici decurge un principiu esential - acolo unde legea este suficient de clară și își definește singură efectele, ea se aplică direct, fără să fie necesară așteptarea normelor.
Legea nr. 177/2026 face exact acest lucru. Ea definește categoria obligațiilor care se anulează, dispune anularea din oficiu, interzice organului fiscal să mai emită decizii de impunere de acest tip și consacră dreptul la restituire. Ordinul președintelui ANAF reglementează cum se realizează aceste operațiuni, nu dacă ele se datorează. Substanța este, așadar, în cazul nostru, în lege.
Mai există un principiu, la fel de important - executivul nu poate anula, prin pasivitate, voința legiuitorului. Dacă simpla neemitere a normelor ar bloca aplicarea unei legi, autoritatea administrativă ar dobândi un drept de veto de fapt asupra Parlamentului, ceea ce ar răsturna atât ierarhia actelor normative, cât și separația puterilor.
Tocmai de aceea, o autoritate nu își poate invoca propria întârziere în emiterea normelor ca motiv pentru a nu aplica legea. Este regula după care nimeni nu își poate invoca propria culpă în folosul său.
Rămâne la fel de adevărat însă, că unele operațiuni pur tehnice, precum mecanica efectivă a restituirii în cont sau scăderea din evidență, pot avea nevoie de pașii din ordin. Dar acest decalaj operațional privește modul de lucru intern al ANAF.
El nu poate fi folosit nici pentru a executa creanțe pe care legea le-a stins deja, nici pentru a refuza un drept pe care legea îl acordă clar. Căci una este ca banii să ajungă în cont câteva săptămâni mai târziu, pentru că procedura de restituire se așază și cu totul altceva este ca statul să continue să execute, în acest timp, o datorie pe care aceeași lege a desființat-o în mod clar.
De ce o executare nouă pe o creanță vizată de lege este nelegală?
Dacă decizia de impunere pe care se întemeiază executarea este de tipul pe care Legea nr. 177/2026 îl anulează, atunci obligația este, prin efectul legii, anulată din chiar 27 august 2026.
Mai mult, legea prevede că, acolo unde organul fiscal a emis dar nu a comunicat încă decizia de impunere, nu o mai comunică, iar obligațiile se scad din evidență. A porni sau a continua, în acest context, o executare silită pe o astfel de creanță, invocând că nu au apărut normele, înseamnă a executa o datorie pe care legea însăși a stins-o, sprijinindu-te pe propria întârziere. Un asemenea act de executare este, în opinia mea, nelegal și atacabil.
Remediile: contestația la executare, suspendarea, răspunderea
Contribuabilul aflat într-o astfel de situație are mai multe pârghii, care pot fi folosite împreună:
- Prima este contestația la executare, adresată instanței de executare, în termenul scurt de 15 zile, prevăzut de art. 261 din Codul de procedură fiscală, prin care se atacă actele de executare.
- A doua este cererea de suspendare a executării, pentru a opri poprirea sau sechestrul până la soluționare. În ambele, argumentul central este că obligația de bază este vizată de Legea nr. 177/2026 și supusă anulării din oficiu, deci executarea a rămas fără temei.
- A treia pârghie privește viitorul - fiecare nou act de executare nelegal este el însuși un act administrativ ilegal, deci un nou prejudiciu, care alimentează răspunderea patrimonială a statului, pe temeiul art. 52 din Constituție și al art. 573 și 575 din Codul administrativ.
Așadar, statul care execută în această fereastră nu doar că greșește, ci își adâncește propria expunere.
Ce este adevărat: nu orice caz este clar încadrabil
Trebuie recunoscut și un argument al celeilalte părți. Se poate spune că, până la norme, nu se știe cu certitudine ce decizii de impunere intră sub incidența legii. Este adevărat doar în parte. Legea definește ea însăși categoria, prin temeiul anulării codului, prin perioada acoperită și prin excepția celor care au colectat efectiv TVA. Pentru o decizie de impunere concretă, încadrarea rezultă, de regulă, din chiar cuprinsul ei, adică din temeiul invocat și din perioada vizată. Nu este, așadar, un necunoscut total.
Ordinul va standardiza procedura, dar sfera o fixează deja în mod clar legea. De aceea, ANAF nu se poate ascunde în spatele lui “nu știm încă”.
Iar acolo unde încadrarea chiar este incertă, prudența cere să nu execute până la clarificare, nu să execute și să se lămurească pe urmă.
Abuzul în serviciu – și el posibil
Teoretic, o executare pornită cu bună știință pe o creanță pe care Legea nr. 177/2026 a declarat-o stinsă ar putea atinge elementele abuzului în serviciu, pentru că încalcă o lege. Există însă și condiții suplimentare care pot fi sau nu întrunite, de la caz la caz. De aceea, latura penală ar trebui privită ca o ipoteză de discutat, condiționată de probe, nu ca o acuzație de plecare. Apărarea reală și imediată stă în nelegalitatea actelor de executare, în suspendare și în răspunderea patrimonială a statului.
Concluzia este, așadar, că până la apariția normelor, sarcina nu este a contribuabilului să demonstreze că are dreptate, ci a ANAF să nu execute ceea ce legea a anulat deja. Lipsa procedurii nu este o pauză în care vechile creanțe pot fi încă stoarse, ci un simplu interval administrativ care nu poate întârzia efectele unei legi în vigoare. Prin urmare, cine primește un act de executare în această fereastră nu trebuie să îl accepte, ci să îl conteste, să ceară suspendarea și să rețină că fiecare astfel de act adâncește răspunderea statului”.