Sistemul RO e-Transport, utilizat de ANAF, are ca scop să monitorizeze transporturile de bunuri și să combată evaziunea fiscală, dar „de la o vreme ,în loc să prindă fraudatori, sistemul produce amenzi pentru contribuabili care nu au intenții de fraudă și nu prejudiciază în niciun fel”, arată o avocată din București, într-o analiză transmis comunității antreprenoriale StartupCafe.ro.
Recent, StartupCafe.ro a semnalat cazul unei mici firme românești care a fost amendată de ANAF cu 20.000 de lei (circa 5.000 EUR), după ce a cumpărat o mașină dintr-un alt stat membru UE.
Patronul SRL-ului a afirmat că vehiculul a fost transportat, verificat și înmatriculat fără probleme, iar pentru intrarea în țară exista deja un cod UIT generat în sistemul e-Transport, de către depozitarul și operatorul logistic cu care a adus mașina în țară.
Pornind de la acest caz, avocata Alina Nica, fondatoare a biroului de avocatură Lawyeresse, din București, a explicat că, în astfel de dosare, apărarea s-ar putea construi pe trei axe: „prescripția, proporționalitatea și individualizarea sancțiunii”.
Ea a invocă și hotărâri judecătorești anterioare, în cazuri asemănătoare, din instanțele românești și de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, explicând că „sancțiunile nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de colectare corectă a taxei și de prevenire a evaziunii”.
„Primele soluții pronunțate în spețe similare par să meargă în această direcție. În 2025, Judecătoria Câmpina (2025) și Judecătoria Marghita (2025) au admis în parte plângeri contravenționale formulate împotriva unor procese-verbale ANAF emise în temeiul OUG nr. 41/2022 și au înlocuit amenzile cu avertismentul”, afirmă Alina Nica, în analiza sa, pentru StartupCafe.ro.
Redăm, integral analiza avocatei Alina Nica:
Cum ajunge o firmă să primească 20.000 de lei amendă pentru un transport pe care statul îl avea deja în sistem
„Sistemul RO e-Transport, instituit prin OUG nr. 41/2022 și extins prin OUG nr. 115/2023, are un scop pe care nimeni nu îl contestă serios: să monitorizeze transporturile de bunuri și să combată evaziunea fiscală. Problema pe care o văd nu este legată de sistemul în sine, ci de modul în care obligațiile de declarare au fost construite și cum sunt aplicate sancțiunile, pentru că, de la o vreme,în loc să prindă fraudatori, sistemul produce amenzi pentru contribuabili care nu au intenții de fraudă și nu prejudiciază în niciun fel.
Tiparul semnalat recent: O firmă cumpără un autovehicul dintr-un alt stat membru UE prin intermediul unei platforme comerciale europene. Plătește taxele, înmatriculează mașina, înregistrează achiziția în contabilitate, declară totul în deconturile de TVA. La luni distanță, ANAF Antifraudă vine cu un proces-verbal și aplică amenda minimă de 20.000 de lei prevăzută pentru persoane juridice. Motivul invocat este legat de faptul că firma nu a depus o declarație în Sistemul RO e-Transport pentru achiziția intracomunitară. Detaliul ignorat este că pentru același transport, codul UIT exista deja în sistem. Fusese generat de depozitarul român care a preluat marfa la frontieră și a organizat transportul intern către beneficiar.
Articolul de față încearcă să arate, dintr-o perspectivă strict juridică, de ce această sancționare este discutabilă, ce direcții de apărare există și ce ar trebui clarificat la nivel normativ pentru ca tiparul să nu se mai repete.
Ce este, de fapt, codul UIT
Codul UIT este definit în OUG nr. 41/2022 ca fiind codul unic generat de Sistemul RO e-Transport prin care se identifică datele aferente unei partide de bunuri. Iar partida de bunuri este, la rândul ei, definită strict: un ansamblu de bunuri cu un singur loc de încărcare, un singur loc de descărcare, un singur utilizator obligat să declare și un singur destinatar final.
Logica reglementării pare să fie simplă: o partidă, un cod. Codul UIT nu este un act administrativ pe care fiecare participant la lanțul logistic ar trebui să îl obțină separat, ci, mai degrabă, un identificator informatic care, odată generat, expune toate datele relevante: cine expediază, cine primește, cine transportă, cu ce vehicul, pe ce traseu, ce valoare, ce cantitate, în ce interval. Iar ANAF are acces la aceste date în timp real.
Cum se desfășoară un astfel de caz, în practică
O firmă din România cumpără o mașină printr-o platformă europeană de tip B2B. Transportul este organizat integral de vânzător sau de platformă, nu de cumpărător, în logica unei livrări de tip DDP. Mașina intră în țară printr-un punct de frontieră și este preluată de un depozitar român care formează un nou transport pe traseul intern, către sediul beneficiarului final.
În acest moment, depozitarul, în calitate de utilizator obligat să declare, generează codul UIT. Tipul operațiunii este declarat în sistem ca Tranzacție IC – Intrare pentru depozitare/formare nou transport, ipoteză prevăzută expres de ordonanță. Codul UIT intră în sistem, este transmis automat către părți, este vizibil pentru ANAF, este înscris pe documentele de transport (CMR), iar transportul ajunge la destinație fără probleme.
Bunul este înregistrat în contabilitate. Achiziția intracomunitară este declarată corect în decont. Mașina este înmatriculată, taxele sunt plătite. Din toate punctele de vedere fiscale și logistice, operațiunea pare a fi transparentă.
Apoi, după câteva luni, ANAF Antifraudă identifică în propria bază de date că beneficiarul nu a depus, separat și în nume propriu, o declarație în Sistemul RO e-Transport pentru această operațiune. Procesul-verbal este încheiat, iar amenda aplicată este, în spețele observate, minimul prevăzut de lege pentru persoane juridice: 20.000 de lei.
Problema de fond: două declarații pentru aceeași partidă
OUG nr. 41/2022 enumeră, sub aceeași categorie generică, mai mulți utilizatori obligați să declare: beneficiarul achiziției intracomunitare, furnizorul, depozitarul, prestatorul de servicii și alții. ANAF Antifraudă pare să citească această enumerare ca pe o listă de obligații cumulative, sancționabile fiecare în parte, indiferent dacă partida a fost deja identificată în sistem prin codul UIT generat de un alt utilizator.
Această citire ar putea fi considerată problematică din mai multe motive.
Primul ține de unicitatea codului UIT. Dacă o partidă de bunuri este identificată unic printr-un singur cod, s-ar putea susține că a pretinde două declarații separate pentru aceeași partidă produce, mecanic, două coduri pentru o partidă unică, ceea ce ar intra în contradicție cu definiția legală.
Al doilea ține de scopul declarat al sistemului. Funcția lui pare să fie de informare pentru că permite autorităților să identifice punctele de deturnare din lanțul de aprovizionare. Dacă datele sunt în sistem, s-ar putea sustine că scopul a fost atins, iar cerința unei a doua declarații ar deplasa discuția de la combaterea evaziunii la respectarea unei formalități declarative care nu mai aduce nicio informație nouă.
Al treilea ține de modul în care sunt construite tranzacțiile prin platforme. În livrările organizate de platforme europene, se poate considera că beneficiarul român, la momentul în care legea îi cere să declare, nu are cum să cunoască numărul mașinii, ora de intrare în țară sau identitatea transportatorului. Aceste informații îi parvin abia ulterior, prin CMR și prin notificarea automată din sistem după ce depozitarul generează codul UIT. În asemenea ipoteze, obligația ar putea fi greu sau chiar imposibil de îndeplinit la timp. Or, în legislația contravențională, cazul fortuit este una dintre cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei.
Aplicabilitatea dreptului european
Sancțiunea contravențională din OUG nr. 41/2022 se aplică unei operațiuni, achiziția intracomunitară de bunuri, care intră în sfera Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată. Conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când materia litigiului este acoperită de dreptul Uniunii, principiile generale ale dreptului UE, inclusiv proporționalitatea sancțiunilor și Carta Drepturilor Fundamentale, se aplică direct, inclusiv în cazul sancțiunilor formal contravenționale stabilite de dreptul național.
În cauza C-183/14 Salomie și Oltean, Curtea a stabilit că, în lipsa armonizării sancțiunilor TVA, statele membre rămân competente să le stabilească, dar trebuie să își exercite această competență cu respectarea principiului proporționalității. Sancțiunile nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de colectare corectă a taxei și de prevenire a evaziunii. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă sancțiunea aplicată în concret respectă acest principiu.
În cauza C-935/19 Grupa Warzywna, Curtea a calificat o sancțiune disproporționată tocmai pentru că era automată, aplicată indiferent de cauza erorii, fără posibilitatea individualizării și fără distincție între eroarea de bună-credință și frauda intenționată. Analogia cu situația de față ar putea fi considerată directă: amenda minimă se aplică automat, indiferent dacă partida a fost deja declarată de un alt utilizator, indiferent dacă există vreun prejudiciu fiscal real, indiferent dacă achiziția a fost transparentă în restul fluxurilor declarative.
Direcțiile de apărare
Apărarea într-o asemenea speță s-ar putea construi, de regulă, pe trei axe: prescripția, proporționalitatea și individualizarea sancțiunii. Fiecare are particularități tehnice care depind substanțial de datele concrete ale procesului-verbal și ale operațiunii sancționate, motiv pentru care strategia diferă semnificativ de la un caz la altul. Termenul de prescripție specific acestei materii este scurt, iar calcularea lui în raport cu data faptei poate conduce, în multe spețe, la nulitatea sancțiunii independent de fond. Proporționalitatea, înțeleasă atât în registrul intern al legii contravenționale, cât și în cel european al jurisprudenței CJUE, ar putea oferi instanței instrumente de cenzură a cuantumului. Iar individualizarea, prin trimiterea la gradul de pericol social al faptei și la circumstanțele concrete, permite, în principiu, instanței să înlocuiască amenda cu o sancțiune mai puțin gravă în cazurile în care fapta este de gravitate redusă și nu a produs un prejudiciu real.
Primele soluții pronunțate în spețe similare par să meargă în această direcție. În 2025, Judecătoria Câmpina (2025) și Judecătoria Marghita (2025) au admis în parte plângeri contravenționale formulate împotriva unor procese-verbale ANAF emise în temeiul OUG nr. 41/2022 și au înlocuit amenzile cu avertismentul. În motivările celor două instanțe, accentul a fost pus pe lipsa unui prejudiciu fiscal real - fie prin reținerea că obținerea ulterioară a codului UIT și contabilizarea corectă a bunurilor au eliminat orice posibilitate de fraudă (Câmpina), fie prin constatarea că achiziția intracomunitară fusese declarată corespunzător prin mecanismul taxării inverse și prin sistemele europene de facturare, statul dispunând astfel de informațiile necesare pentru excluderea oricărui risc de evaziune (Marghita). Sunt soluții izolate, de prim grad, dar care s-ar putea contura, în timp, într-o practică favorabilă contribuabilului care a acționat cu bună-credință.
Termenul pentru a formula plângere contravențională este însă strict: 15 zile de la comunicarea procesului-verbal. Pentru cei care au primit deja un astfel de act, fereastra de apărare este îngustă, iar argumentele care funcționează depind în mod esențial de particularitățile fiecărei spețe. O analiză individuală a documentelor este, astfel, indispensabilă.
Ce ar putea fi clarificat la nivel normativ
Soluționarea individuală prin instanță rezolvă speța, nu fenomenul. Pentru ca tiparul să nu se mai repete, ar putea fi utile câteva clarificări legislative.
O primă clarificare ar putea consta în precizarea expresă, în textul OUG nr. 41/2022, a faptului că obligațiile de declarare ale diferiților utilizatori din lanțul logistic sunt alternative atunci când partida de bunuri a fost deja identificată unic în sistem prin codul UIT generat de un alt utilizator. O asemenea clarificare nu pare să afecteze capacitatea sistemului de a combate evaziunea, pentru că datele sunt deja transmise. Ar elimina doar dublul declarat redundant.
A doua clarificare ar putea consta în introducerea unei abordări gradate pentru amenda principală, similară celei pe care legiuitorul a adoptat-o deja prin OUG nr. 129/2024 pentru sancțiunea complementară a confiscării. Atenuarea graduală a confiscării ar putea fi citită ca o recunoaștere implicită a faptului că regimul anterior era disproporționat. Aceeași logică ar putea fi aplicată și pentru amenda principală: la prima abatere, fără prejudiciu fiscal, sancțiunea ar putea fi avertismentul, nu cuantumul minim de 20.000 de lei.
A treia clarificare ar putea privi alinierea regimului declarativ pentru beneficiarii care primesc bunuri prin transporturi organizate de platforme intermediate. Fie prin recunoașterea expresă că obligația beneficiarului este îndeplinită atunci când codul UIT a fost deja generat de organizatorul transportului, fie prin ajustarea termenului de declarare în ipotezele în care beneficiarul nu deține datele necesare la momentul cerut. Tot în acest registru s-ar putea pune și întrebarea, deocamdată nereglementată, dacă platformei europene care comisionează transportul și controlează lanțul logistic nu i-ar reveni o responsabilitate corespunzătoare în furnizarea datelor necesare beneficiarului român - o lacună normativă care, în opinia mea, ar merita avută în vedere la o eventuală revizuire a regimului.
În concluzie
Sistemul RO e-Transport este, în principiu, un instrument modern și necesar. Aplicarea lui actuală pare însă să genereze o categorie de contribuabili care ajung să plătească 20.000 de lei pentru date pe care statul le are deja, prin alt utilizator, în același sistem informatic. Nu este atât un eșec al digitalizării, cât ar putea fi caracterizat ca un eșec al integrării instituționale a digitalizării: autoritățile dispun de informațiile necesare, dar le tratează ca și cum nu le-ar avea, iar contribuabilul plătește pentru această inconsecvență.
Pentru cei aflați deja sub sancțiune, plângerea contravențională în termenul de 15 zile rămâne instrumentul principal de apărare. Argumentele par să aibă temei solid atât în dreptul intern, cât și în jurisprudența CJUE, dar particularitățile fiecărui caz determină strategia concretă, care diferă substanțial de la o speță la alta.
Pentru viitor, soluția de fond ar putea rămâne clarificarea normativă a obligațiilor declarative atunci când partida este deja identificată unic în sistem. O modificare tehnică, fără cost bugetar și fără efecte asupra capacității statului de a combate evaziunea reală”.
* * *
Av. Alina Nica este fondatoarea Lawyeresse și titular al Cabinetului Avocat Nica Alina, cu 16 ani de experiență în litigii comerciale, civile, administrative și de contencios. Este membru al International Compliance Association (ICA) și deține certificare în Governance, Risk & Compliance (GRC). A reprezentat companii și persoane fizice în industria automotive și aviație comercială, obținând în trecut și anularea unui ordin de ministru din domeniul transporturilor rutiere. A semnat anterior pe StartupCafe analize în domeniul fiscal.
---
Citește și:
- Un antreprenor român s-a trezit cu amendă ANAF de 20.000 lei, după ce a cumpărat o mașină din UE, pe firmă: „Ajunge! Statul român a transformat digitalizarea într-o armă împotriva contribuabililor corecți”
- Amnistie fiscală pentru antreprenorii cărora ANAF le cere zeci de mii EUR, TVA din urmă, pe 6 ani: Zeci de parlamentari de la putere au depus oficial propunerea de lege. StartupCafe, citată în expunerea de motive de la Senat